Pentru cei ce uită

Din Rarău la Detunata
plânge țara, geme gloata.
Din Orhei la Feldioara,
plânge gloata, geme țara.
Din Codrii Cosminului
la Crucea Măcinului,
din obcina bradului
la zănoaga vadului
spurcăciunea iadului.
Pacostele, caznele,
beznele, năpreznele,
molimile venetice
cu harapcine și bice.
Că pe toate căile
au pătruns potăile,
că din toate pustele
s-au vărsat lăcustele,
și pe toate ușile
ne-au intrat căpușile
să-și îndoape gușile.
Muștele și ploșnițele
s-au umflat cât coșnițele.
Din Ceahlău la Retezatul,
vin ca râia și bubatul,
cu năduful și oftatul.
Pe ceafa săracului
bubele dalacului.
Pe pragul cerdacului
ghearele ”ortacului”.
Pe sângele veacului
tontoroiul dracului.
Și de când așa ne spurcă
ducem gușterii în cârcă,
somnu-i dinte de năpârcă,
noaptea rug și luna hârcă.
Ziua scade tot mai mică,
apele se-ascund de frică,
spaimele ne trag de chică
și când lacrimile pică
iarbă nu se mai ridică,
ci cucută și urzică.
Lanțul, lacătul, călușul
ne sunt cina și culcușul.
Ochii dacă vor lumină
vin zăvoarele să-i țină.
Pasul dacă vrea să-nfrunte
vin cătușele mai crunte.
Mâinile dacă se roagă
vine lanțul și le leagă.
Limba dacă vrea să spuie,
uite-o, țintuită-n cuie!
Și răscoala dacă muge,
uite chei, uite belciuge!
Râde foamea la fereastră,
stă robia-n casa noastră
și în fața ușii, gata
să ne-nșface beregata,
joacă temnița, turbata.
Toți hingherii și codoșii
joacă sârba târfei roșii;
sârba temnicerilor
pe jalea durerilor.
Alelei, groparule,
lotrule, tâlharule,
pune mâna pe lopată
și fă groapa lată, lată,
ca să-ncapă jalea toată.
Fă-ne loc de-ngropăciune
peste oasele străbune.
Pune-ne-n pământ cu toții,
și strămoșii și nepoții
și ne-așează pe morminte
munți de cremene fierbinte
peste fiu, peste părinte.
Inima să nu mai știe
de prăpăd și de robie.
Bieții ochi să nu mai vadă
fiarele cum ies la pradă.
Și urechea să n-audă
nici bejenia zăludă,
și nici hohotul de iudă
peste vaietul de trudă,
peste țara care-asudă
ruptă-n dinți de haita crudă.

(Cântec de jale - Radu Gyr, 2 martie 1905 - 29 aprilie 1975)

Pasarea cu colt de rubin

Se întâmpla într-o noapte dintre 9/10 decemvre ...

” Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă... ”

Despre porci (2)

Unii nu se lasă...

Regele nimanui sau regele unor nimeni

Am văzut astăzi o simpatie ușor exacerbată față de discursul Regelui Mihai în Parlamentul României. Mulți dintre simpatizanți erau destul de tineri, astfel că, înainte să aduc vreo critică, țin să salut interesul tinerilor și pentru viața politică și socială, nu doar pentru ultimul model de iphone sau ultima melodie a lu rihanna sau ce a mai declarat cutare nimeni prin presă.

Scurt despre discurs: mă aștepătam totuși la altceva, ceva mai mult decât o reinterperare a unei idei lansate de Nicolae Iorga, de exemplu. Mă așteptam la un moment de sinceritate sau măcar unele clarificări istorice, lucru care l-ar fi ridicat pe Mihai Rex peste actuala clasă politică. Încă aștept ziua în care, un fost sau actual lider politic al acestei țări să fie sincer și empatic cu populația. De fapt, acum 64 de ani, la ultima cuvântare în fața Parlamentului, Regele Mihai se adresa unui parlament plin de scursuri, lichele și nemernici, cu foarte puține excepțiuni. Astăzi, la peste jumătate de secol distanță, raportul scursuri-lichele-nemernici-excepții a rămas același.

Este dreptul fiecăruia să fie regalist sau republican. Dar este obligația fiecăruia să fie statornic în decizia și alegerea lui, sau măcar justificativ în caz contrar. Astăzi însă, am avut parte de înca un moment de cruntă ipocrizie și falsitate.
Mă întreb doar (eu știu cu precizie destul de mare răspunsul de fapt)câți dintre aplaudacii, smiorcăitorii și lingăii de astăzi au fost pro Iliescu în anii 90 sau apoi formați în preajma acestuia? Cine nu ține minte, e ignorant sau pur și simplu nu știe sau a uitat...să se intereseze cum a fost ”primit” fostul suveran de către Iliescu și ai lui (adică toți ăștia de azi de fapt, care acum fac pe certații între ei) prin anii 90? Sau cine își mai amintește de scandările ”Iliescu afară, Regele în țară!”
Și voi ăștia de ați plâns azi la cuvintele (în jur de 800 în total) Regelui, unde ați fost până astăzi și, mai important, unde veți fi de mâine încolo? Întreb, pentru că a fi înseamnă și a acționa!

A nu se înțelege că sunt pro sau anti Monarhie; în opinia mea, Regele Carol și Regele Ferdinand au fost printre cei mai eficienți lideri pe care i-a avut această nație. Carol II și Regele Mihai, nu ;)
(descriere poză: niște băieți care, fiecare la momentul său, au dat greș și au uitat să își asume greșelile, cel puțin până astăzi)

Democratie cu sila

Americanii au instalat democracy în Iraq prin ștreangul de care atârna Saddam Hussein...

Astăzi a mai căzut un temut și longeviv dictator, Al Quaddafi, de astă dată în Libia. Ce ar fi de zis? Că poporul libian de astăzi va fi liber și înstărit? Că lumea a scăpat de un tiran? Hai să fim serioși!

Acum mai puțin de un an, Gaddafi își instala cortul prin curțile mari ale lumii și se pupa în bot cu mai toți liderii politici ai lumii, care câteva luni mai târziu au concluzionat că Muamma e nașpa și că trebuie eliminat. Cum se face că teroristul responsabil pentru catastrofa de la Lockerbie, a ajuns mai apoi să fie considerat frecventabil, mai toți liderii politici occidentali întreținând relații aparent prietenești cu el? Și în cele din urmă, după 42 de ani, brusc au decis toți că Muammar este un tiran și nu respectă drepturile omului și că trebuie judecat sau chiar eliminat fizic? De ce nu au considerat același lucru atunci când îl vizitau sau îl primeau în vizită și își luau limbile în gură reciproc? Să fie oare pentru că presupusa democrație occidentală de fapt se bazează pe o nemăsurată ipocrizie? Sau ignoranță? Sau o mulțime de interese meschine. Oare dacă îl luau și îl judecau și nebunul vorbea, îi mânjea un pic cu rahat?

Aștept ziua în care unul dintre toți rahații ăștia care conduc lumea în derivă la ora actuală, va deveni brusc fie competent, fie sincer și va spune cu adevărat lucrurilor pe nume. Oare vreunul dintre cei care apare în imaginile de mai jos pupându-se sau hlizindu-se cu cel care astăzi a fost omorât ca un cîine va veni vreodată în fața electoratului (culmea, mai sunt și toți din țări democrate): "Da, am fost un profitor/ignorant/intersat/mincinos/ipocrit!" Nu are rost să spurc eu civlizația și politica actuală, imaginile de mai jos vor spune mult mai multe și sper să vă faceți o idee despre lumea în care trăim cu adevărat (pentru cei care nu recunosc personajele din imagini: nu vă faceți griji, sunt toți niște nimeni...):

Nabab

Sâmbătă dimineața, ieșit la cumpărat de merinde, am intrat la loterie și mi-am luat 2 bilete la 6 din 49. Când am ieșit din prăvălie, o domnișoară drăguță care vindea pâine la un chioșc de pe strada principală din centrul orășelului mi-a zâmbit frumos. De două ori! Am uitat de bilet. În seara asta mi-am adus aminte de ”investiție”. Verific numerele de sâmbătă: am nimerit 3 din 6. Căștig: 10 euro și 10 cenți. Primii mei 10 euro nemunciți. Acum știu ce a simțit dinu patriciu! ;)

Cine nu știe, să afle, iară ceilați să-și adă aminte

"Frațiloru! Credeți noa, quo noi préluminatu vedem, și présolide credemu quo în esse dóa patrie sorori Magiarulu de esistentia si venitoriu nu pote vorbi fără Românu, nici Românulu fără Magiaru."

- Avram Iancu, 1824 - 10 septembrie 1872 (un tip despre care multă lume știe prea puține iar unii se folosesc de numele lui în mod abuziv și nejustificat)

Zero!

România-Franța 0-0 (06.09.2011)

Cu ce să încep? Am smuls un egal acasă care ne scoate de la următorul turneu final de fotbal? Mare brânză, ar trebui să fim obișnuiți deja! Problema este una mult mai spinoasă, fără ca fotbalul să fie ceva cu adevărat important. Un eșec sportiv nu este o tragedie. Un eșec de mentalitate însă, este o fatalitate.

Să vedem cum ne putem descoperi tarele, chiar și cu ocazia unui rahat de meci de fotbal...

Avem stadion nou. Nu suntem în stare să îi dăm un nume românesc! Orice stadion, haltă de tren, mașină de tocat ouă, pereche de chiloți trebuie încercată cumva, înainte de a fi pus în funcțiune. Noi inaugurăm un stadion de 50.000 de locuri direct cu un meci oficial. Putea măcar portarul de la federație să se uite într-o noapte pe discovery să vadă cum se inaugura un amfiteatru în Roma antică... Ce-i drept, a existat o încercare de inaugurare, care s-a vrut a fi meciul amical cu Argentina. Dar măgarii ăia s-au tras pe cur și nu au mai venit. Și noi nu am fost în stare să organizăm un căcat de meci de fotbal. Dacă ăia din Americile de Sud vroiau totuși să vină, dar picau cu avionul în ocean, atunci ce scuză mai găseam? Nu am fost în stare să dăm trei telefoane să chemăm un prieten la o miuță... Existau ”n” variante, puteau să organizeze un amical între orice alte echipe, fie ele și de amatori sau măcar un festival de manele. Apoi a venit și seara meciului trist. Și atât a ținut și gazonul celui mai nou stadion din Europa. Aproape un meci întreg de fotbal, și chiar unul extrem de lent și de anost. Dacă era rugby, probabil că ceda și structura de rezistență. Adică, nu suntem în stare să punem trei fire de iarbă, care să țină măcar până se pișă primul câine pe ele? Dar de umflat în pene știm foarte bine. Vreau să îi văd maine pe Oprescu și Băsescu cum își bagă briciul în coaie, pe motiv că nu au fost în stare nici măcar de atât, deși amândoi s-au bătut cu cărămida în piept, la fel ca și în cazul vestitului și inutilului Pasaj Basarab, care a avut probleme cu asfaltul după mai puțin de o lună. Detalii, ar zice unii!

Avem echipă națională de fotbal. Care echipă, iar nu se mai califică. Nicio tragedie, sunt atâtea țări care nu contează în fotbal, și pot supraviețui. Problema este cum supraviețuiești, cum te prezinți în fața ta și în fața celorlalți. Schimbi un antrenor care s-a dovedit incapabil. Îl înlocuiești cu un altul, care facă rahatul praf. Și ce măsură iei? Păi îl aduci înapoi pe primul, că atâta te duce mintea. Cam cum l-am votat pe Iliescu și votăm și azi FSN de 21 de ani încoace, sperând de fiecare dată alt rezultat. Și apoi se face selecția și strategia. Defilăm cu ce avem! Ajungem la meciul cu selecționata africană a Europei. O echipă cu adevărat mai bună decat a noastră. O astfel de scuză nu se acceptă în fotbalul profesionist. Nu se acceptă de fapt în niciun domeniu în care se invocă profesionalismul. Profesionalismul și scuzele sunt cuvinte care nu prea au ce căuta în aceleași fraze. În fine, intrăm pe teren. Și...cam atât. Jucătorii noștri, alături de antrenorul lor, au bifat un meci. Ai un meci, pe care ar fi frumos să încerci să îl câștigi, dat fiind că e ultima ta șansă. Sau măcar să îl pierzi într-o manieră bărbătească. Și tu te scarpini în cur 90 de minute pentru că or fi ăilalți mai buni și te bucuri de un egal. Ca la 23 August! De ce să riscăm să câștigăm, atunci când avem șansa să nu pierdem? Indolență, impotență, neinspirație, lipsă de orice fel de poftă de joc, sau de viață măcar. Unii spun că am jucat binișor. Aceștia, împreună cu noi, își merită soarta.

Atâta putem momentan. Suntem o echipă cu potențial uriaș, lipsită de viziune, concentrare și constructivitate. Și nu mă refer la fotbal...

Ar trebui să fiți mândri!

"Sunt mândru că sunt român și că v-am putut face fericiți. Niciodată în cariera mea nu m-am simțit ca acum. Vă iubesc și vă stimez" - Lucian Bute, 09.07.2011

În aceste vremuri, în care toți trăim cu impresia că murim de foame și că noi nu avem nicio vină, timp în care ne urâm, ne scuipăm între noi și, mai ales, ne umplem propria ogradă cu lături, un băiat cu suflet mare se încăpățânează să își iubească țara, familia și munca.

Lucian Bute și-a apărat în această seara titlul. Pentru a opta oară. În fața suporterilor din România. În fața propriei familii. Pe parcursul întregii cariere și-a manifestat dorința de a putea cândva face acest lucru. La sfârșitul meciurilor precedente a ținut de fiecare dată să își transmită iubirea față de mamă, de țară și față de români. Ca și atunci, și acum a plâns! Un campion mondial la box, spaima multor luptători, plânge cu gândul la ai lui, fără să se gândească cum sunt ei. Adică noi. Noi aceștia, care ne urâm, ne împroșcăm țara cu rahat cu proxima ocazie, doar pentru ca nu cumva să ne punem pe treabă să facem ceva pentru noi și, implicit, pentru ea.

Niște scursuri cu pașaport românesc au încercat zilele acestea să aducă politicul în joc. Vezi doamne Udrea, Boc, Băsescu. Unii din sală chiar au huiduit la finalul meciului. Trebuie să conștientizăm faptul că democrația pentru mulți este nu doar prost înțeleasă, dar și inutilă. În mod normal le-aș fi futut muma în cur celor care nu au știut să aprecieze evenimentul. Dar, CAMPIONUL a ieșit la tablă cu încă o lecție: "Ar trebui să fiți mândri", a spus el pe un ton blând. A repetat și la conferința de presă. A spus că luptele interne nu îl intereseaza. O palmă blândă tuturor meschinilor, venită din partea unui mare campion, care iubește sincer. Vă iubește chiar și așa cum sunteti voi, meschini sau geniali. Să nu uitați acest lucru. Singurul lucru de care este interesat este să își facă treaba cât mai bine - ar trebui toți să îi urmăm exemplul - un mare campion și un mare român. Un campion căruia țara poate nu i-a oferit prea multe, dar care o iubește sincer, și care în mesajul pentru suporterii din Canada, a încheiat cu lacrimi în ochi: "Vive la Roumanie!"

A nu se uita

A nu se uita:


sursa imaginii: Revista Historia

Federatia romana de antifotbal si Timisoara condusa de lenesi

Avem un campionat de fotbal urât. Meciuri anoste. Spectatori puţini. Meciuri de calitate îndoielnică.

Marian Iancu (cred că e prima şi ultima oară când mânjesc acest blog cu abjectul personaj): o bucată de carne, probabil ţigan borât (nu toţi ţiganii sunt borâţi, fie-mi iertat, dar aşa cum există români hoţi, proşti sau leneşi, tre să existe şi ţigani borâţi), un pic mai şcolit decât cei care îţi fură portofelul în tramvai. A învăţat să citească şi poate trece drept om cu intenţii bune. Atât de bune, încât consiliul local din Timişoara pompează anual sume consiferabile în echipă, din bugetul destinat altor scopuri ale urbei în prealabil. Dar un tip iscusit, talentat în şmenuri. I-a "făcut" pe dregătorii oraşului şi pe cei ai Politehnicii. V-a făcut un ţigan borât băi intelectualilor, ieşiţi în Piaţa Operei şi lăsaţi-vă înjuraţi de mame! Timişoara este un oraş cu tradiţie în fotbalul românesc. O tradiţie pe care cei care au ţinut frâiele acestui oraş în ultimii 20 de ani au ignorat-o, au amanetat-o sau au concesionat-o unor oameni de afaceri dubioşi. Să zicem că pe superintelectualul bănăţean de rând nu îl interesează fotbalul şi problemele echipei din oraş. Ei bine, ţin să vă anunţ că aceeaşi procedură a fost aplicată multor altor obiective istorice din oraş. Priviţi doar sumedenia de clădiri istorice încăpute pe mâna unor dubioşi! Avem cei mai leneşi edili, genul acela de îmbuibaţi, cu aspect de porci cu guşe atârnânde, care se aşează pe nişte scaune (funcţii) din care visează la măreţie, fără însă a face nimic. Se hrănesc doar din istoria oraşului, motiv pentru care prezentul acestuia este din ce în ce mai găurit!
A mai fost Zambon acum câţiva ani cu scandalurile aferente. Apoi după o perioadă a venit bulibaşa cu nişte bani minţiţi din petrol, că era la modă. Şi ai noştri au muşcat de fiecare dată.

În 2001 o altă echipă timişoreană a ajuns în prima ligă a campionatului României - UMT. Era o ocazie să se faca ACEL F.C. Timişoara care ne lipsea, mai ales după tragedia cu italianul hoţ. Dar, în buna tradiţie a bănăţanului futut în cur de comunişti până şi-a pierdut spiritul de gospodar, am ratat acel moment. Nimeni nu a dorit să susţină echipa, totul era considerat prea dificil, prea multă muncă, prea multă organizare, aşa că s-a dus naibii. Acum, după ce Poli se pare că va fi retrogradată, se pare că iar se va duce totul dracului.

De vină suntem şi noi ăştia de locuim pe aici. Am avut diverse ocazii să observ zgârcenia afaceriştilor locali atunci când vine vorba de sponsozirări. Tocmai de aceea ne-am bazat pe fel şi fel de afacerişti "bine intenţionaţi". Din aceeaşi comoditate cu care am lăsat tradiţiile locului să fie pângărite, satele şvabilor, model pentru gospodariile Banatului, să fie batjocorite, casa florarului imperial Muhle (care la 1900 era pusă pe cărţi poştale, fiind chiar şi azi ca ruină o frumuseţe arhitecturală...) ajunsă o ruină năpădită de buruieni. Unde este proverbiala mândrie a Bănăţeanului? Acea mândrie care să îl facă să îi dea un şut în fund edilului care i-a lăsat oraşul să fie cel mai prăfuit din ţară, să îi alunge pe cei care stau de ani întregi în funcţii hrănindu-se cu istoria acestui oraş în dauna prezentului şi mai ales a viitorului! Clanuri ţigăneşti? În Timişoara? Şi voi staţi cu mâinile în sân? Voi care aţi fost un deschizător de drumuri pentru România? Păi ar trebui să ne fie ruşine şi să ne trezim naibii!

Să revin scurt la fotbal, că o fi să jucăm la anul în liga campionilor sau în liga a 3-a, important este să ne iubim şi susţinem oraşul şi să nu ne lăsăm pângăriţi! Despre nemernicia conducătorilor fotbalului românesc nici nu are rost să discutăm, eventual să le futem muma în cur. Adversari bătuţi pe teren care îşi freacă palmele ştiind că eşti sărac, ai datorii sau ai conducători de club netrebnici...mă întreb care mai este scopul meciurilor în aceste condiţii. Vă zic eu: înjurăturile de mamă!

Cum functioneaza presa

Scurt: o piesă scrisă de un geniu, Mihail Sebastian!

Şi mai scurt: "Ultima oră". 1937. De fapt ar putea fi scrisă şi astăzi! Un cvasi-necunoscut conferenţiar al catedrei de istorie publică un articol în ziarul Deşteptarea, ziar relativ obscur cu numeroase probleme financiare. Articolul în cauză, despre Alexandru cel Mare, conţine o sumedenie de greşeli de tipar. Astfel, sunt menţionate nume şi fapte care se potrivesc întâmplător cu planurile ascunse ale unui cunoscut om de afaceri. Drept urmare, se declanşează o serie de pârghii pentru a contracara o eventuală continuare a articolului, care ar putea da în vileag afacerile. Sunt implicaţi omul de afaceri foarte bogat şi influent, directorul de ziar lipsit de scrupule, directorul tipografiei la care ziarul are datorii, un ministru (al Educaţiei), o studentă cu o mare pasiune pentru profesorul ei, extrem de inteligentă şi, bineînţeles, profesorul, cinstit şi cu un limbaj academic contrastant cu acţiunile pe care le declanşează fără să vrea, pasionat de munca sa. Se ajunge la trafic de influenţă, corupţie, vânzări de ziare şi tipografii, şantaj, sume exorbitante etc, practic cam tot ce există şi azi, dar explicat pentru toţi proştii/oamenii inteligenţi.

Ar fi un clişeu să spun că piesa este actuală şi astăzi. Ea va fi mai mult ca sigur actuală şi mâine ;)

Piesa în versiune radiofonică o puteţi asculta aici (merită!):
Mihail Sebastian, Ultima ora

Asculta mai multe audio diverse


"Ultima ora" montată la TNB: http://www.tnb.ro/?page=spectacol&idspec=120

Din cronicile piesei: “Un spectacol ca o ştire din ziar, cum spune regizoarea. Bucureştiul interbelic al lui Sebastian, văzut prin ochii oamenilor din presa vremii, a intelectualilor, a oamenilor politici şi a bancherilor, seamănă ca două picături de apă cu cel de astăzi. Interpretarea este modernă, plină de dinamism, respectând însă spiritul vremii şi al scrierii lui Sebastian." (Irina Budeanu - ABC), "„Negocieri” demne de tradiţia „şantajul şi etajul”, vânzări şi cumpărări pe sume fabuloase aruncate ca la poker, pentru a bara ieşirea adevărului la iveală, mecanisme bine unse ale coruperii, manipulări mai elegante şi mai brutale „scandaluri” aranjate şi anticipat „mediatizat” - toate acestea sună teribil de familiar." (Natalia Stancu - Curierul Naţional)